Mozart a parcurs drumul și ne lasă muzica…

mozarts-memorial-in-sankt-marx-cemetery-vienna-january-2016-2

“S-a spus de multe ori că miracolul lui Mozart ca muzician constă în această perfecțiune a formei pe care n-o găsești dacă aspiri la ea, dacă lași să se vadă efortul, chiar eroic, căutarea, chiar nobilă; da, Mozart este un moștenitor și cu el se desăvârșește o civilizație a muzicii, ale cărei rezultate savante și artificii sfinte el le rezumă cu o naivitate intactă și o simplitate divină; da, Mozart poartă în el, înnăscut, geniul experienței; prin natură, întreaga cultură; geniul său îl condamnă la perfecțiune: și se știe cum ne-o dă, supraabundent. Unui om aflat din punct de vedere fizic în pragul prăbușirii, gata să se dezintegreze, o ultimă stagiune îi impune efortul incredibil a două opere, fiecare epuizând inventivitatea, prospețimea ideilor creatorului său; și totuși, în acest timp,  în subteran, un întreg Recviem își sapă calea, conducând la alte nuanțe, la un alt ton. Acest exces de sarcini, la fel de urgente, la fel de pasionante, nu apasă asupra lui Mozart decât pentru a-l obliga în sfârșit să lase ceva neterminat, pentru a-i converti viziunea la deschidere. Până acum, cu mici excepții în Don Giovanni, Mozart nu a locuit decât în universul închis și binecuvântat al formelor, și doar melancolia muzicii sale, ea însăși acoperită cu vălul Maiei și ademenindu-ne cu frumusețea sa, dezvăluie strigătul sufletului. Dar iată că vălul se rupe. Titus și Flautul sunt creații ale secolului lor, ale lumii noastre, terminate, închise; dacă ceva evocă aici o lume de dincolo, nu e nici virtutea sublimă a unui suveran, cu atât mai puțin înțelepciunea preoților sau riturile lor; toate acestea mai degrabă ar reconforta și împăca – dar numai durerea. În vocea Vitelliei, a Paminei, durerea sfâșie vălul. Tot ce e strigăt al inimii la Mozart, fie că-l încredințează unui clarinet, unei viole sau unei voci de femeie, doar asta deschide către o altă lume și o reflectă deja cu această blândețe excesivă, care disperă și totodată consolează. Înainte de Recviem însă, nu există la Mozart muzică din altă lume, care să te smulgă din lumea aceasta. Neterminarea Recviemului nu înseamnă că moartea i-a smuls pana lui Mozart din mână înainte de a scrie muzica pentru cor ca să-l încheie; înseamnă că Mozart, cu pana în mână, pătrunde în sfârșit în propria lume de dincolo. Copil fiind, a văzut picturile de pe tavanul Capelei Sixtine; imaginea lor pune din nou stăpânire pe el, eclipsează, aneantizează aceste frumoase spații albe și aurii ale barocului pe unde trec atât de frumoși îngeri manieriști, purtători ai vreunei vești teribile. Până acum Mozart n-a scris decât muzică, dar muzică perfectă. Iată sunetul instantaneu: un sunet pur, erupție a materiei, ca un scandal. Tuba mirum spargens sonum. Sunetul acestei tube nu trezește nici un fel de admirație, cum s-ar traduce prost din latină; el uimește și dezrădăcinează, el expatriază; credeam că locuim în peisajul nostru uman, iată exodul. Astfel și culoarea, într-un tablou, pură erupție și prezență, trimite în zădărnicie tot ce se credea formă. În fața unui asemenea sunet, vocile noastre își inventează o declamație înfricoșată, haotică, pe care Mozart nu ne-a făcut niciodată s-o ascultăm. Aici Mozart intră în celălalt secol al său și ne lasă să înțelegem cine ar fi fost dacă s-ar fi născut în vremea și în spațiul lui Beethoven, în loc să se lupte de unul singur pentru ca apariția celor ca Beethoven să fie posibilă. O frescă prinde viață, prezențe redutabile își găsesc relieful, gestul. Mozart locuiește în ceea ce Kant al Criticii facultății de judecare, contemporanul său, numea peisajul Frumosului, unde totul e reconciliere, integrare, acord al universului cu fiecare; iată-l transpus în Sublim; mai mult cer înstelat ca să ne spună și norma și forma; mai mult din numărul de aur pentru ca cel mai adevărat să fie în același timp și cel mai frumos. Mozart nu intră în nedesăvârșit, ci în nedesăvârșibil; altă lume pentru altă artă; Deschisul. Recviemul este pragul unei cu totul alte inițieri decât aceea, foarte comună, care dintr-un ucenic face un maestru. Rilke a spus-o: “Cumplit e orișice înger.” Acestui mesager pe care-l evocă legenda trebuie să i se redea numele, etimologic și totodată rilkian: Îngerul. 

Recviemul nu se termină, iar Mozart se împlinește. Astfel, și asta purta în el: o izbândă a finisării și izbânda contrară; omul care se simte în largul său în trestia lui finită și omul demn în același timp de Dumnezeu, cum spune Pascal, sau demn de infinit, cum arată Mozart. Ritmul nebunesc, halucinant din Dies irae nu ar putea fi decât al lui Mozart, dar nu seamănă cu nimic din ce-a făcut Mozart, deși spaimele din Idomeneo și angoasele din Don Giovanni au pregătit pentru asta; și clarinete, oboaie și chiar corni, Mozart ni le-a făcut de neuitat în aceste aparteuri sau aceste dialoguri care sunt întreaga viață a concertelor sale. Dar acest sunet brusc, pur și care umple spațiul, ne trimite în același timp la elementar și la final, și, pentru a ne apăra de acest lucru, recurgerea la forme nu înseamnă nimic. Nu știu dacă marea suferință ne face mai buni, spune Nietzsche, dar sunt sigur că ne face mai profunzi. Chiar în clipa când se aude acest sunet care e stupoare (și chiar Mozartea, de îndată, stupebit), iată-l pe Mozart fără moștenire; și muzica a sfârșit-o cu Vechiul său Regim; un nou testament nu se scrie, iar cel vechi e perimat; există Arcadii unde nu vom mai dormi. Ce contează că Mozart nu a terminat? Cu totul altceva îi spune, ne spune Recviemul lui: Ascultați-mă altfel; folosiți acele urechi pe care le-a deschis în voi acest sunet teribil; și-l veți auzi cu totul altfel chiar și pe Mozart cel considerat cunoscut și desăvârșit; aceeași lume de dincolo, ascultați-o în prezent în Cosi fan tutte și adierile sale, în cvintete; acest sunet teribil, învățați să ascultați cât a costat ca să faci din el o melodie și o vrajă care ne surâd în Contesă, în Cherubino; ascultați-o pe Barbarina pe înserate, care n-a făcut decât să piardă un ac și al cărei suflet plânge. Mi-am pus jos pana, dar mi-am lansat săgeata și mă aveți pentru totdeauna în inimă, statornic și amical, Înger eu însumi. 

Miracolul lui Mozart: muzica sa se topește pur și simplu în sufletele noastre, dar și în simțurile noastre, mai întâi; în mod imperceptibil sensibilă (și chiar senzuală) și spirituală; astfel ne amintim că de la simțuri la suflet drumul nu e așa de lung, nici interdicția atât de severă. Doar Mozart, de la greci încoace, ne spune: Simțurile nu-ți sunt blestemate, sufletul nu ți se află în exil. Voce pentru sufletul cel mai rezervat, Mozart e înainte de orice binecuvântare, acest frison resimțit pe piele; concret și celest; bun-venit celui sociabil ca și celui solitar; sociabil pentru cel solitar. O, Înger! 

Averi i-au alunecat printre degete, funcțiile pe care le merită de o sută de ori ajung la alții – astfel el rămâne ca și noi: un om strâmtorat. Ni-l imaginăm pe Mozart înstărit? Căpătuit? Proprietar? Sau încărcat de ani și de onoruri și un tânăr spunându-i: tată, cum i-a spus el lui Haydn. El n-a venit pe lume ca să se îmbogățească pe sine, ci pe noi. Dacă se supără, întrerupându-se din cântat pentru că nimeni nu-l ascultă, e din cauză că nu trebuie risipită apa pură într-o lume care piere de sete. El nu este acest tânăr Iosif pe care Thomas Mann ni-l arată sub clar de lună felicitându-se pentru alegerea sa. Din copilărie se pregătește să fie Iosif, tatăl adoptiv, cel care va avea grijă de dezmoșteniții ce vor veni și acumulează, timp de șapte ani bogați, o adevărată comoară muzicală. 

N-a trebuit decât să cânte, ne spune Richard Strauss, iar sufletul omenesc, al cărui mister îl duce la disperare pe filozof, s-a arătat. Ideea de sunet a devenit sunet, ideea de perfecțiune, perfecțiune. Mozart a venit, iar noi știm ce este sufletul. Aflat departe din străfundul timpurilor, acesta a reușit aspirația milenară de a fi propriu-i trup. Favoare acordată nouă: această mediere cerească, pentru a se împlini, a ales muzica! Un sculptor ar fi transpus-o în marmură; am fi crezut în veșnicia ei, în loc să învățăm din surâsul frumos al muzicii, în acea clipă, să dorim veșnicia pe care o reflectă. Astfel supranaturalul a încercat naturalul, pentru a putea locui printre noi. Mozart a parcurs drumul și ne lasă muzica.” 

Andre Tubeuf : Mozart, chemins et chants 

a-white-rose-on-the-stone-of-mozarts-memorial-in-sankt-marx-cemetery-vienna-january-2016

Advertisements

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s