Cafe Frauenhuber

In May 1775 Emperor Joseph II had opened Vienna’s Augarten to the public. He dedicated this beautiful place “to all people”, for their amusement, so dance halls, dining and billiard rooms, refreshment places were established, and restaurateur Ignaz Jahn was put in charge as traiteur. Ignaz Jahn had been appointed Imperial Caterer for Schonbrunn Palace in 1772. In 1775 he started running a restaurant in the Augarten (it was said that nowhere in the world you could drink any better coffee than at Jahn’s, in the Augarten), and later opened a Concert Hall adjacent to his other restaurant, in the main part of the city (now Himmelpfortgasse 6), a Concert Hall which would turn into a performance venue for famous musicians and composers in the years to come: among them, Wolfgang Amadé Mozart and Ludwig van Beethoven. 

Mozart’s arrangement of Handel’s “Acis and Galatea” was performed at Jahn’s Hall in November 1788. His last appearance in public is said to have been the one of 4 March 1791. The first public performance of his “Requiem” would take place at Jahn’s Hall on 2 January 1793 – a benefit concert on behalf of his widow, Constanze, organized by Gottfried van Swieten in support of Mozart’s wife and sons. 

If we look for Jahns Traiteurie today, on Himmelpfortgasse, we will find Café Frauenhuber – presumably Vienna’s oldest coffee house! 

The coffeehouse changed names for a few times since 1824, then settled for Café Frauenhuber in 1891. In this building, two centuries ago guests were treated with musical entertainment by Mozart and Beethoven! Could any name have been more suitable for this street than “Heaven’s Gate” (Himmelpfort)? 

And yes, the waiter did address me with “gnädige Frau“, like I had read on the Welcome page of Café Frauenhuber

I recall the quiet time spent at this coffeehouse, savoring a hot chocolate in its intimate, refined, charming atmosphere, then outside, on the street, letting my eyes explore all the details of the building and its surroundings… It was late in the evening, and few people were passing by, and there was so much peace, like time had stood still, and you felt you could just close your eyes and start walking in Mozart’s footsteps… on the same street… on a 4th of March 1791… 


Et animae ejus bene precare!



Qui jacet hic, 

Chordis Infans Miracula Mundi Auxit; 

et Orpheum Vir superavit.


Et animae ejus bene precare! 




(Mozart), Who rests here, 

As a child swelled the world’s wonders with the strings of his lyre; 

As a man, he surpassed Orpheus himself. 

Go hence! 

And pray earnestly for his soul! 


This epitaph was published in two newspapers in December 1791 and January 1792: The Wiener Zeitung of 31 December 1791 and the Grazer Burgerzeitung of 3 January 1792. 

Had this been inscribed on a commemorative plaque at that time, the place where he was buried might have not been lost. 

No commemorative plaque for Mozart was ever found. 

The Mozart Memorial in the St Marx Cemetery was erected where his grave is supposed to have been. Somewhere in that holy ground his mortal remains have found eternal rest. 

Go hence!

And pray earnestly for his soul! 

The Requiem Revealed

In the evening of 10 December 1791 the Requiem was most likely played for the first time! Gathered in St Michael’s Church in Vienna to attend the memorial for Wolfgang Amadeus Mozart, the audience listened to the heavenly music that Mozart only ever heard within himself. As the Requiem unfolded to the world, Mozart was offering humanity his last, most precious gift, and the proof that he will go on living forever, through his divine Music. 


Four days after the burial, so the Auszug aller europäischen Zeitungen (European Press Digest) of 13 December reported, the Viennese “celebrated solemn obsequies for the great composer Mozart” in St. Michael’s Church. On the sixteenth, the Viennese journal Der heimliche Botschafter (The Secret Messenger), which circulated in scribes’ copies, identified the music at this service as “the requiem he composed during his final illness…” “In view of the manuscript’s unfinished condition, only the first movement, and perhaps the second with some instrumental touches added, could have been performed with orchestra; the other sections very likely took the form of Mozart’s choruses sung by a quartet and supported by organ continuo; plainchant might have filled the missing sections.” 

Maybe this is how Mozart’s Requiem sounded on that day of 10 December 1791… 

Prague marked Mozart’s death four days later with a requiem (a setting by Franz Anton Rossler, also known as Antonio Rosetti) in St. Nicholas’s, packed by a throng of more than four thousand overflowing into the surrounding streets.  

It has taken perhaps two hundred years for the world to realize fully and in all its aspects what this loss has meant to music – and to humanity. Haydn said: “Posterity will not see such a talent again in 100 years!” Posterity has not seen it in two hundred.


Dr Michael Lorenz: “This is the standard work about the Requiem at St. Michael’s: ‘Mozart and the Practice of Sacred Music, 1781-1791‘ by David Ian Black”  


Odihnindu-se în pace…


“Dragul meu tată!

– în acest moment am primit o veste care mă întristează foarte mult – cu atât mai mult cu cât din ultima dumitale scrisoare am putut să presupun că te simți, slavă Domnului, foarte bine; – Dar acum aflu că ești cu adevărat bolnav! nu trebuie să-ți mai spun cât de mult tânjesc să primesc o veste consolatoare din partea dumitale; și o sper cu putere – deși mi-am făcut obiceiul să-mi imaginez întotdeauna și în toate privințele tot ceea ce poate fi mai rău – din moment ce moartea (când o luăm în considerare îndeaproape) este adevăratul scop al vieții noastre, mie de câțiva ani într-atât mi-a devenit de cunoscut acest sincer și foarte bun prieten al oamenilor, încât chipul lui nu mai are nimic înfricoșător pentru mine, ci mai degrabă îmi aduce liniște și  consolare! și îi mulțumesc dumnezeului meu că mi-a acordat prilejul (dumneata știi ce vreau să spun) de a înțelege că moartea este cheia care deschide ușa spre adevărata noastră fericire. – nu mă culc niciodată în patul meu fără a cugeta că aș putea (oricât de tânăr sunt) să nu mai fiu a doua zi – și nu există nici un om dintre cei ce mă cunosc care să poată spune că aș fi posac sau trist în relațiile mele – și pentru această binecuvântare îi mulțumesc zilnic Creatorului meu și o doresc din inimă fiecărui seamăn al meu…”

Viena, 4 aprilie 1787 


“Mon tres cher père!

– diesen augenblick höre ich eine Nachricht, die mich sehr niederschlägt – um so mehr als ich aus ihrem lezten vermuthen konnte, daß sie sich gottlob recht wohl befinden; – Nun höre aber daß sie wirklich krank seÿen! wie sehnlich ich einer Tröstenden Nachricht von ihnen selbst entgegen sehe, brauche ich ihnen doch wohl nicht zu sagen; und ich hoffe es auch gewis – obwohlen ich es mir zur gewohnheit gemacht habe mir immer in allen Dingen das schlimste vorzustellen – da der Tod |: genau zu nemen : | der wahre Endzweck unsers Lebens ist, so habe ich mich seit ein Paar Jahren mit diesem wahren, besten Freunde des Menschen so bekannt gemacht, daß sein Bild nicht allein nichts schreckendes mehr für mich hat, sondern recht viel beruhigendes und tröstendes! und ich danke meinem gott, daß er mir das glück gegönnt hat mir die gelegenheit |: sie verstehen mich : | zu verschaffen, ihn als den schlüssel zu unserer wahren Glückseligkeit kennen zu lernen. – ich lege mich nie zu bette ohne zu bedenken, daß ich vielleicht |: so Jung als ich bin : | den andern Tag nicht mehr seÿn werde – und es wird doch kein
Mensch von allen die mich kennen sagn können daß ich im Umgange mürrisch oder traurig wäre – und für diese glückseeligkeit danke ich alle Tage meinem Schöpfer u wünsche sie vom Herzen Jedem meiner Mitmenschen…”

Wien 4. April 1787

“Dearest father!
This very moment I have received some news which greatly distresses me – the more so as I gathered from your last letter that, thank God, you were very well; – But now I hear that you are really ill! I hardly need to tell you how eagerly I look forward to some reassuring news from you; and I hope for it – although I have now made a habit of being prepared for the worst in all affairs of life – as death (when we come to consider it closely) is the true goal of our existence, I have during the last few years come so know so well this best and truest friend of mankind, that his image is not only no longer terrifying to me, but is rather very calming and consoling! and I thank my God for granting me the opportunity (you know what I mean) of learning that death is the key which unlocks the door to our true happiness. – I never lie down at night without reflecting that (young as I am) I may not live to see another day – and there is no one of those who know me who could say that in company I am sullen or sad – and for this blessing I thank my Creator every day and wish it from my heart to each one of my fellow men…”
Vienna, 4 April 1787
Source of German transcription: Ludwig Nohl
Source of English translation: Emily Anderson (slightly modified)
Source of image of excerpts from Mozart’s letter: The Berlin Staatsbibliothek.
Many thanks to Dr Michael Lorenz for the information that the digitized document is actually a copy dating from around 1850, in the handwriting of Ludwig von Köchel!

Mozart a parcurs drumul și ne lasă muzica…


“S-a spus de multe ori că miracolul lui Mozart ca muzician constă în această perfecțiune a formei pe care n-o găsești dacă aspiri la ea, dacă lași să se vadă efortul, chiar eroic, căutarea, chiar nobilă; da, Mozart este un moștenitor și cu el se desăvârșește o civilizație a muzicii, ale cărei rezultate savante și artificii sfinte el le rezumă cu o naivitate intactă și o simplitate divină; da, Mozart poartă în el, înnăscut, geniul experienței; prin natură, întreaga cultură; geniul său îl condamnă la perfecțiune: și se știe cum ne-o dă, supraabundent. Unui om aflat din punct de vedere fizic în pragul prăbușirii, gata să se dezintegreze, o ultimă stagiune îi impune efortul incredibil a două opere, fiecare epuizând inventivitatea, prospețimea ideilor creatorului său; și totuși, în acest timp,  în subteran, un întreg Recviem își sapă calea, conducând la alte nuanțe, la un alt ton. Acest exces de sarcini, la fel de urgente, la fel de pasionante, nu apasă asupra lui Mozart decât pentru a-l obliga în sfârșit să lase ceva neterminat, pentru a-i converti viziunea la deschidere. Până acum, cu mici excepții în Don Giovanni, Mozart nu a locuit decât în universul închis și binecuvântat al formelor, și doar melancolia muzicii sale, ea însăși acoperită cu vălul Maiei și ademenindu-ne cu frumusețea sa, dezvăluie strigătul sufletului. Dar iată că vălul se rupe. Titus și Flautul sunt creații ale secolului lor, ale lumii noastre, terminate, închise; dacă ceva evocă aici o lume de dincolo, nu e nici virtutea sublimă a unui suveran, cu atât mai puțin înțelepciunea preoților sau riturile lor; toate acestea mai degrabă ar reconforta și împăca – dar numai durerea. În vocea Vitelliei, a Paminei, durerea sfâșie vălul. Tot ce e strigăt al inimii la Mozart, fie că-l încredințează unui clarinet, unei viole sau unei voci de femeie, doar asta deschide către o altă lume și o reflectă deja cu această blândețe excesivă, care disperă și totodată consolează. Înainte de Recviem însă, nu există la Mozart muzică din altă lume, care să te smulgă din lumea aceasta. Neterminarea Recviemului nu înseamnă că moartea i-a smuls pana lui Mozart din mână înainte de a scrie muzica pentru cor ca să-l încheie; înseamnă că Mozart, cu pana în mână, pătrunde în sfârșit în propria lume de dincolo. Copil fiind, a văzut picturile de pe tavanul Capelei Sixtine; imaginea lor pune din nou stăpânire pe el, eclipsează, aneantizează aceste frumoase spații albe și aurii ale barocului pe unde trec atât de frumoși îngeri manieriști, purtători ai vreunei vești teribile. Până acum Mozart n-a scris decât muzică, dar muzică perfectă. Iată sunetul instantaneu: un sunet pur, erupție a materiei, ca un scandal. Tuba mirum spargens sonum. Sunetul acestei tube nu trezește nici un fel de admirație, cum s-ar traduce prost din latină; el uimește și dezrădăcinează, el expatriază; credeam că locuim în peisajul nostru uman, iată exodul. Astfel și culoarea, într-un tablou, pură erupție și prezență, trimite în zădărnicie tot ce se credea formă. În fața unui asemenea sunet, vocile noastre își inventează o declamație înfricoșată, haotică, pe care Mozart nu ne-a făcut niciodată s-o ascultăm. Aici Mozart intră în celălalt secol al său și ne lasă să înțelegem cine ar fi fost dacă s-ar fi născut în vremea și în spațiul lui Beethoven, în loc să se lupte de unul singur pentru ca apariția celor ca Beethoven să fie posibilă. O frescă prinde viață, prezențe redutabile își găsesc relieful, gestul. Mozart locuiește în ceea ce Kant al Criticii facultății de judecare, contemporanul său, numea peisajul Frumosului, unde totul e reconciliere, integrare, acord al universului cu fiecare; iată-l transpus în Sublim; mai mult cer înstelat ca să ne spună și norma și forma; mai mult din numărul de aur pentru ca cel mai adevărat să fie în același timp și cel mai frumos. Mozart nu intră în nedesăvârșit, ci în nedesăvârșibil; altă lume pentru altă artă; Deschisul. Recviemul este pragul unei cu totul alte inițieri decât aceea, foarte comună, care dintr-un ucenic face un maestru. Rilke a spus-o: “Cumplit e orișice înger.” Acestui mesager pe care-l evocă legenda trebuie să i se redea numele, etimologic și totodată rilkian: Îngerul. 

Recviemul nu se termină, iar Mozart se împlinește. Astfel, și asta purta în el: o izbândă a finisării și izbânda contrară; omul care se simte în largul său în trestia lui finită și omul demn în același timp de Dumnezeu, cum spune Pascal, sau demn de infinit, cum arată Mozart. Ritmul nebunesc, halucinant din Dies irae nu ar putea fi decât al lui Mozart, dar nu seamănă cu nimic din ce-a făcut Mozart, deși spaimele din Idomeneo și angoasele din Don Giovanni au pregătit pentru asta; și clarinete, oboaie și chiar corni, Mozart ni le-a făcut de neuitat în aceste aparteuri sau aceste dialoguri care sunt întreaga viață a concertelor sale. Dar acest sunet brusc, pur și care umple spațiul, ne trimite în același timp la elementar și la final, și, pentru a ne apăra de acest lucru, recurgerea la forme nu înseamnă nimic. Nu știu dacă marea suferință ne face mai buni, spune Nietzsche, dar sunt sigur că ne face mai profunzi. Chiar în clipa când se aude acest sunet care e stupoare (și chiar Mozartea, de îndată, stupebit), iată-l pe Mozart fără moștenire; și muzica a sfârșit-o cu Vechiul său Regim; un nou testament nu se scrie, iar cel vechi e perimat; există Arcadii unde nu vom mai dormi. Ce contează că Mozart nu a terminat? Cu totul altceva îi spune, ne spune Recviemul lui: Ascultați-mă altfel; folosiți acele urechi pe care le-a deschis în voi acest sunet teribil; și-l veți auzi cu totul altfel chiar și pe Mozart cel considerat cunoscut și desăvârșit; aceeași lume de dincolo, ascultați-o în prezent în Cosi fan tutte și adierile sale, în cvintete; acest sunet teribil, învățați să ascultați cât a costat ca să faci din el o melodie și o vrajă care ne surâd în Contesă, în Cherubino; ascultați-o pe Barbarina pe înserate, care n-a făcut decât să piardă un ac și al cărei suflet plânge. Mi-am pus jos pana, dar mi-am lansat săgeata și mă aveți pentru totdeauna în inimă, statornic și amical, Înger eu însumi. 

Miracolul lui Mozart: muzica sa se topește pur și simplu în sufletele noastre, dar și în simțurile noastre, mai întâi; în mod imperceptibil sensibilă (și chiar senzuală) și spirituală; astfel ne amintim că de la simțuri la suflet drumul nu e așa de lung, nici interdicția atât de severă. Doar Mozart, de la greci încoace, ne spune: Simțurile nu-ți sunt blestemate, sufletul nu ți se află în exil. Voce pentru sufletul cel mai rezervat, Mozart e înainte de orice binecuvântare, acest frison resimțit pe piele; concret și celest; bun-venit celui sociabil ca și celui solitar; sociabil pentru cel solitar. O, Înger! 

Averi i-au alunecat printre degete, funcțiile pe care le merită de o sută de ori ajung la alții – astfel el rămâne ca și noi: un om strâmtorat. Ni-l imaginăm pe Mozart înstărit? Căpătuit? Proprietar? Sau încărcat de ani și de onoruri și un tânăr spunându-i: tată, cum i-a spus el lui Haydn. El n-a venit pe lume ca să se îmbogățească pe sine, ci pe noi. Dacă se supără, întrerupându-se din cântat pentru că nimeni nu-l ascultă, e din cauză că nu trebuie risipită apa pură într-o lume care piere de sete. El nu este acest tânăr Iosif pe care Thomas Mann ni-l arată sub clar de lună felicitându-se pentru alegerea sa. Din copilărie se pregătește să fie Iosif, tatăl adoptiv, cel care va avea grijă de dezmoșteniții ce vor veni și acumulează, timp de șapte ani bogați, o adevărată comoară muzicală. 

N-a trebuit decât să cânte, ne spune Richard Strauss, iar sufletul omenesc, al cărui mister îl duce la disperare pe filozof, s-a arătat. Ideea de sunet a devenit sunet, ideea de perfecțiune, perfecțiune. Mozart a venit, iar noi știm ce este sufletul. Aflat departe din străfundul timpurilor, acesta a reușit aspirația milenară de a fi propriu-i trup. Favoare acordată nouă: această mediere cerească, pentru a se împlini, a ales muzica! Un sculptor ar fi transpus-o în marmură; am fi crezut în veșnicia ei, în loc să învățăm din surâsul frumos al muzicii, în acea clipă, să dorim veșnicia pe care o reflectă. Astfel supranaturalul a încercat naturalul, pentru a putea locui printre noi. Mozart a parcurs drumul și ne lasă muzica.” 

Andre Tubeuf : Mozart, chemins et chants 


Mozart. The Last Journey.

Wolfgang Amadè Mozart was buried in the Sankt Marx Cemetery on the 7th of December 1791. The burial depicted in Amadeus was a poetic license: profoundly moving and emotional, but not loyal to reality. 
“The historical facts can be summarized as follows:”, says Dr Michael Lorenz
1. Mozart was not buried in a linen bag without a coffin, because such burials were never obligatory in Vienna. 
2. Mozart was not buried in a mass grave, but in a customary “allgemeines Grab” (the usual common grave).” 

In a fascinating research article, Dr Michael Lorenz takes us back in time, in Josephine Vienna, and proves through archival sources, historic facts, in-depth and extensive knowledge and brilliant analysis, that Mozart was most likely buried in a coffin, in a customary grave. 

On what happened after that day of 7 December 1791, history left us only bits and pieces. The customs of the time decided the future: no tombstone, no flower arrangements, no visits on Sunday mornings, no memory of the place where Mozart was buried. When, after many years, Constanze Mozart eventually thought of identifying the exact place where her husband had been buried, it was too late. The Mozart Memorial in the Sankt Marx Cemetery doesn’t mark the grave where Mozart’s body found eternal rest. 

His mortal remains may have disappeared forever, or may still lie somewhere in the holy grounds of St Marx. But his soul, his heart, his spirit live on, through his divine Music! 







Mozart’s only mention as Wolfgang Amadeus in an official document made during his lifetime was found in 1998 by Mozart scholar Michael Lorenz in the registers of the Lower Austrian Governorship, where in May 1787 “Mozart Wolfgang Amadeus” is referred to as having applied for the return of his written surety for his friend Franz Jacob Freystadtler.’s_name

6 Decembrie 1791


“Actele de divorț dintre lume și
geniu au fost depuse
în groapa comună a cimitirului
din Viena
unde, spre gloria ei, lumea
l-a aruncat pe Mozart
sub varul septic
al uitării din urmă.
Și de atunci scena
se tot repetă.

Scriind pentru lume a sfârșit
prin a scrie
pentru îngeri.
Ca să înspăimânți
e destul să
rostești: “Mozart!”

Între dionisiac
și apolinic, Flautul
și Recviemul,
ultimul fruct
depus în coșul
Viața alege
opusului ei.
Raiul îndoliat
la care bate Mozart
ținând în
mâna sa de dantele
ultima Operă.

A sosit noaptea,

Claudiu Iordache
Volumul de poezie “Nervurile transparenței”, 2012


Lacrimosa dies illa
Qua resurget ex favilla
Judicandus homo reus.
Huic ergo parce, Deus:
Pie Jesu Domine,
Dona eis requiem.

Requiem aeternam